Au mai rămas două săptămâni de Irlanda

0
3605

Cei mai mulți dintre prietenii mei de Facebook încearcă să mă descurajeze, pentru că întotdeauna prietenul de pe Facebook știe cel mai bine.

De fapt îți știu atât de bine viața încât ar fi îndreptățiți să decidă pentru tine.
E drept, or fi avut experiențe traumatizante în România și nu afirm absolut deloc că acele experiențe sunt fantasme. Probabil sunt o realitate sumbră, dată de experiențe personale sau chiar colective.
Cu toții cunoaștem pe cineva care o duce bine în România, dar ăla ori a fost hoț, ori a fost norocos, ori a făcut o mișcare înțeleaptă la un moment dat, moment care nu se poate repeta pentru tine.
Și ce viață au ăia, una la care noi muritorii de rând putem doar visa. Nu-i nimic, ne amăgim că dacă duc o viață bună în România odată vor ajunge la pușcărie.
Prietenii mei de pe Facebook știu că voi da greș cu România și la fel ca alții mă voi întoarce înapoi la viața de huzur de aici. Dar mulți nu știu că sunt și cazuri fericite cu oameni care au plecat din Irlanda și nu s-au mai întors și sunt mult mai fericiți acolo.
Un preot ortodox, bun prieten a fost printre puținii care m-au încurajat ieri. A fost în Irlanda și a plecat în România și mi-a spus câteva cuvinte care m-au uns pe suflet, motiv pentru care îi voi face o vizită cu prima ocazie. Nu e sigurul caz fericit de român plecat din Irlanda, cunosc deja vreo 5 familii care au plecat și se simt mult mai bine acolo. Poate voi scrie despre ele odată când ele vor dori acest lucru. Orice experiență, ar putea fi una care să ajute pe alții.

Poate voi fi un caz fericit, de fapt sunt aproape sigur că voi fi un caz fericit și voi continua să fac blogging. Poate subiectul nu va mai fi atât de mult Irlanda, poate voi scrie mai mult despre România, despre bune și despre rele.

Suntem artizanii propriilor eșecuri, iar România și ea este chiar eșecul nostru, al tuturor indiferent cât de deștepți sau emancipați credem că suntem.

 

Prin vot sau nevot, prin acceptarea tacită sau activă a mitei, a șpăgii sau micii atenții, prin lașitate, prin delăsare, prin frică, prin ignoranță, prin nu e treaba mea, prin statul mă fură, prin nu vreau să plătesc taxe, prin lipsa de preocupare de a schimba o mentalitate și în primul rând prin lipsa de respect.
Sunt mult prea multe lucururi care trebuiesc schimbate în România și în mentalitatea unor români oriunde s-ar afla.

Să nu uit că tot duc pachete la Gyc Trans și le mulțumesc că mi-au mai făcut câte o mică reducere: unii români au o mentalitate atât de proastă încât nu realizează că taie craca pe care stau și mai cad și în capul altora.
Vorbeam de pachete și unii români deși li se repetă în mod insistent că nu au voie țuică și țigări, de nesimțiți ce sunt, încearcă. Știi ce spun? Dacă mă prinde, mă prinde, ce pierd? Cinci cartușe de țigări? 5 litri de pălincă?
Tu da boule, asta pierzi, dar compania este amendată, eu care trimit sau primesc pachete sunt aftectat, timpul crește, prețul crește și compania poate chiar nu mai poate opera din cauza acestor evenimente repetate.
Tu idiotule ai pierdut cinci cartușe de țigări, alții pierd mult mai mult, iar tu în mentalitatea ta de bișnițar sau chiar de fumător șmecher vei continua să încerci să fentezi sistemul.
Păi spune-mi tu: nu-i așa că legea e proastă? Nu-i așa că tu consideri că e normal să poți fenta statul irlandez la fel cum aveai un obicei prost să-l fentezi pe cel român când erai în România.
Hai lasă-mă că viața e grea în Irlanda, că țigările sunt scumpe, că nu este pălincă, du-te în România că acolo sunt mai ieftine. Balanța e perfectă, câștigi în Irlanda cât să-ți permiți să plătești taxele pe țigări și alcool, atunci plătește-ți viciul. Cât despre poftă sunt sigur alternative și metode de a-ți aduce cantități limitate la modul cel mai legal. 
Observ cu mâhnire că nici după mulți ani de Irlanda mulți nu realizează că contribuțiile pe care le aduce la fiecare societate, sunt cele care duc acea societate înainte sau o trag înapoi. Și nu e vorba numai de finanțe, cu toate că noi românii credem că banii ne-ar face mai buni, mai educați, iar pe unele doamne din țărănci (fig.) mahalagioace doar pentru că-și permit o geantă Luis Vuitton.
Mulți îmi spun ironic că o să mă întorc în Irlanda. Ei știu mai bine decât mine…
Cu siguranță că o să mă mai întorc, dar nu ca să trăiesc aici. Dacă aș fi să fiu forțat să plec din România poate aș alege altă țară, dar deocamndată lucrurile s-au așezat pe un făgaș destul de favorabil mie, asta pentru că spun eu, am investit timp și garantat mi-am schimbat mentalitatea. Da, e greu în România, da, e păcat că e locuită, da, nu o să-mi fie ușor, da, da … Da, dar și aici mi-a fost greu și nu am fost acel care și-a șters memoria și amintirile frumoase din România, nu am fost cel care a trebuit să mă învăț cu mai puțin și nu sunt cel care trebuie să-și omoare spiritul lui și a familiei ca să fie fericit aici. 
Mi-au ajuns 18 ani, ani care s-au materializat în câteva lucruri materiale, mâncare fără gust și amintiri din vacanțe în afara Irlandei, unele chiar în România.
Nu sunt ipocrit, Irlanda mi-a dat un loc bun de muncă, Irlanda mi-a dat multe lucruri noi din care am învățat și tot aici am avut unele dintre cele mai proaste experiențe care m-au format și m-au adus aici unde sunt astăzi. Toate spre bine…

Fă un experiment și uită-te în Google Photos pe ani și vezi, care sunt cele mai frumoase poze ale tale de-a lungul anilor petrecuți în Irlanda. Probabil copiii sunt cele mai frumoase poze fără doar și poate, aproape toate dacă sunt făcute în Irlanda sunt făcute în casă, cu mici excepții când vremea a fost frumoasă, nu ai muncit și ți-ai luat inima în dinți să mergi la unul din cele 10 locuri frumoase din Irlanda, iar restul, frumoasele amintiri imortalizate sunt cele în care ai fost plecat în concedii în țări exotice, unde ai avut all inclusive sau foarte probabil în România. 

Mai am două săptămâni de Irlanda și mulțumesc celor câtorva oameni care m-au ajutat în ultima perioadă cu mutatul și cu alte chestii, chestii pe care nu am să le enumăr: Iosif, Ionel D, Alin, Bogdan, Marius, Adrian și alte câteva nume care-mi scapă acum.

Odiseea continuă…