O să auziți multe aberații despre atacul din Stoneybatter. Se va vorbi de imigranți, de nesiguranță, de cum „nu mai e Dublinul ce-a fost” – că așa-i moda, mai ales când atacatorul nu e irlandez.
Realitatea? Individul era un sud-american, cel mai probabil brazilian. Nu e „imigrantul tipic” din poveștile de groază ale naționaliștilor de Facebook. Nu „ne-a luat socialul”, nu a „primit casă de la stat”. Era un om ajuns la marginea societății – cunoscut pentru infracțiuni minore, probabil dependent de droguri, fără adăpost. Circumstanțele tragice au dus la gestul lui, dar sigur nu e un scenariu din filmele de propagandă.
Am locuit în Stoneybatter, pe strada aia pe care acum toată lumea o descrie ca un colț de rai. Nu, nu e vreun paradis, dar e o zonă liniștită, unde imigranții sunt parte din peisaj. E un cartier al celor care nu-și permit vile cu piscină și chirii de 3K pe lună. E locul unde românii împart case cu alți muncitori străini, unde romii au propriile lupte pentru teritoriul cerșetoriei, unde vezi BMW-ul ridicând „ologul” care brusc merge. E un colț de Dublin unde oamenii au învățat să trăiască împreună, pentru că toți sunt, într-un fel sau altul, imigranți.
Atacul? Nu face Dublinul mai periculos. Nu e despre „siguranța orașului”. A fost un act disperat, rezultat al abandonului social, al lipsei de măsuri reale pentru oamenii vulnerabili. Nu poliția putea preveni asta, ci un sistem care să nu lase oamenii să ajungă în astfel de situații.
Dar na, e mai ușor să țipi „afară cu imigranții” decât să te întrebi de ce și irlandezii ajung în aceeași situație. Și când populismul bate rațiunea, ne vom trezi cu și mai multă ură, cu și mai multe tragedii.
Neața, zurliilor! 🌍☕ #Irlandezu #RealitateNuPanică #Stoneybatter
