Un despot luminat al grădinii mele digitale, un Torquemada al curățeniei conceptuale, un arbitru autoproclamat al igienei conversaționale într-o lume infestată de opinii nefiltrate, ex abrupto emise din cotloanele tenebroase ale sinapselor leneșe.
Sunt, fără pic de remușcare, un comunist ontologic al ordinii virtuale, un estetic al gândirii curate, un chirurg plastician al ideilor, mereu pregătit să extirpez verugeturile retorice ale comentatorilor turmentați de propria importanță. Practic, exercit o formă de selecție digitală naturală: ce nu are coerență, bun-simț sau măcar un strop de umor involuntar – dispare. Puf! În neantul algoritmic.
Mă acuză unii că „șterg ce nu-mi convine”.
Oh, câtă naivitate emoțională! Ca și cum libertatea de exprimare ți-ar garanta și chirie în livingul altuia. Nu, dragă homo opiniaticus, nu mă emoționează lamentările tale digitale, nu mă atinge drama ta pseudo-democratică. Nu, n-am să plâng pentru un comentariu șters în care mă numești „propagandist”, „dictator” sau – preferatul meu – „slugă a sistemului”. (Aș vrea eu salariul, sincer.)
Ce nu înțeleg mulți e că nu e vorba de capriciu, ci de o igienă minimă a spațiului discursiv. Șterg pentru că pot, dar mai ales pentru că trebuie. Pentru că ignoranța urlată cu majuscule nu e opinie, e zgomot. Iar zgomotul, oricât ar fi de persistent, tot gunoi semantic rămâne.
Așa că da, îți confirm oficial: sunt un dictator al decenței, un Stalin al sensului, un Ceaușescu al sarcasmului bine punctat. Dacă ai de gând să-ți verși frustrarea verbală aici, fii pregătit să fii tratat ca o carie într-o guriță perfect estetică: cu anestezie zero și extracție rapidă.
Și dacă te întrebi „de ce nu mă lași să mă exprim?” – pentru că, dragă revoluționar de tastatură, nu orice sunet articulat e ideologie. Unele sunt doar flatulențe intelectuale. Și eu am aerisire automată.
Neața zurliilor!
