Mulți am fugit din România, mulți au mers pur și simplu fără să alerge. Ca și păsările migratoare, românii au în ADN dorința de a pleca în țări mai calde economic, dar această specie are tendința de a se întoarce cu apucături habituale deformate. Nu pot să nu remarc, nici nu cred că ar fi greu, fenomenul de italienizare a românilor. Nu pot să înțeleg, am fost în vizită de câteva ori în Cizmă, dar probabil timpul scurt nu a reușit să mă schimbe. Cum e posibil o persoană după o lună două de stat în Italia, la întoarcerea în România să fie atât de transformată într-un biped multilingvistic amalgamat. Cultura romană a strămoșilor noștri romani au un efect ce cred sincer că ar trebui studiat mai atent de specialiștii din Marea Britanie, că deh, vorba aia, ei găsesc răspuns la toate. Fenomenul e cu atăt mai ciudat cu cât se aplică aproape exclusiv italienilor , pe o scară mai mică spaniolilor și aproape inexistent englezilor și irladezilor (trebuia să includ și irlandezii)
Și ca să fiu complet am să citez un text care l-am găsit pe net, nu reflectă neapărat opinia mea, și garantat a fost scris de un om frustrat de ceea ce vede vara într-un oraș provincial sau poate chiar într-o zonă rurală:
Te claxoneaza din spate si te taie prin fata. Blocheaza intersectiile si injura in limba stapanilor. La magazin vorbesc cu ragazza si dio mio. Toti vecinii se aduna sa asculte de ce LA NOI e rau si cata cultura poti vedea LA EI. Noi, provincialii, nu avem cum sa-i intelegem pentru ca noi, taranii, nu am vazut colizeumu’ pe viu si nici nu am fost vreodata la Padova, izvorul latinitatii. Aristocratii s-au intors a caza, au numere de UE cu I. Fiti toleranti, dureaza doar o luna (Anonim)
