O altfel de istorie a Irlandei – James Joyce

0
1630

Pe 2 februarie 1882 s-a născut James Joyce și nu e întâmplător că astăzi am dat peste câteva articole despre James Joyce și am decis să pun cap la cap acest articol care sper să vă placă.

Dacă aș fi să vorbesc liber despre James Joyce așa cum îl văd eu din mult prea puținele informații pe care le am, ar fi exact ca viața oricărui mare artist român autoexilat sau exilat și ei nu sunt puțini. Mai valoroși pentru țara lor după moarte, decât în timpul vieții.

Așa este și cu James Joyce, poate cel mai mare scriitor din istoria Irlandei.

Lui James Joyce nu-i plăcea Dublinul și nici Irlanda. Nu a făcut un secret din acest lucru. Dar scrierile sale sunt pline cu povești despre Dublin. De la prima sa lucrare, Dubliners, până la ultimul său roman, Finnegan’s Wake, Joyce manifestă un soi de obsesie față de orașul în care s-a născut și a copilărit.

Deși se afla într-un exil voluntar în străinătate, Joyce a putut descrie cu precizie o imagine a Dublinului în detaliu, ceea ce ar fi greu de realizat chiar și pentru cineva care se plimbă pe străzile sale și ia notițe în fiecare zi.

Romanul care arată cel mai clar acest lucru este, desigur, celebra sa operă, Ulise. Joyce a spus odată despre acest roman: “Vreau să ofer o imagine atât de completă a Dublinului încât, dacă într-o zi orașul ar dispărea brusc de pe fața pământului, ar putea fi reconstruit din cartea mea.”

Poate că reușita sa nu ajunge să reconstruiască Dublinul cărămidă cu cărămidă, dar este posibil să se urmărească plimbarea lui Leopold Bloom prin oraș în momentul exact al personajului – iată cât de precise au fost calculele lui Joyce. Și exact asta fac mulți oameni în fiecare an pe 16 iunie când în Irlanda și nu numai se sărbătorește Bloomsday.

Când James Joyce a murit la Zurich, în 1941, diplomatul-șef al guvernului irlandez din Elveția l-a contactat pe secretarul Departamentului pentru Afaceri Externe din Dublin pentru a-l informa despre această veste. “Vă rog să transmiteți detalii despre moartea lui Joyce”, a răspuns secretarul. “Dacă este posibil, aflați dacă a murit ca catolic? Exprimați-vă compasiunea față de doamna Joyce și explicați-i imposibilitatea de a participa la înmormântare.”

În consecință, niciun reprezentant oficial al statului irlandez nu a fost prezent la înmormântarea uneia dintre cele mai importante figuri culturale ale secolului și, probabil, a celui mai celebru irlandez din istorie.

Relația lui Joyce cu țara sa a fost faimoasă și controversată. A plecat definitiv la vârsta de 20 de ani, alungat – “exilat”, după cum îi plăcea lui însuși să spună – de sărăcirea spirituală a acesteia, de opresiunea necruțătoare a celor care încercau să trăiască și să gândească dincolo de normele sale parohiale. Ulise nu a fost niciodată interzis în mod oficial în Irlanda pentru simplul motiv că niciun librar nu a fost suficient de nesăbuit să încerce să îl treacă prin vamă. Și totuși, cu toată amploarea mondială a geniului său, cu toată universalitatea temelor sale, Irlanda, și în special Dublinul, a rămas subiectul inepuizabil al operei sale. Când a fost întrebat, spre sfârșitul vieții sale, dacă se va gândi vreodată să se întoarcă în acest loc, a răspuns: “L-am părăsit vreodată?”

Această chestiune a întoarcerii a fost ridicată din nou în ultima vreme, sub forma a doi consilieri municipali din Dublin, Dermot Lacey și Paddy McCartan, care au propus o moțiune pentru a solicita repatrierea rămășițelor sale la timp pentru centenarul publicării lui Ulise, în 2022. Nu există nicio dovadă că Joyce însuși și-a exprimat vreodată dorința de a fi înmormântat în țara în care s-a născut, dar consilierii au citat un efort aparent depus de văduva sa, Nora, la sfârșitul anilor 1940, pentru ca rămășițele sale să se întoarcă la Dublin. “Beneficiul acestui lucru”, a spus Lacey, “este că se onorează ultima dorință a cuiva”. Dar, bineînțeles, onorarea dorințelor Norei – a cărei dovadă, așa cum a subliniat cercetătorul lui Joyce, Sam Slote, în Irish Times, nu este atât de convingătoare – nu a fost cu greu adevărata motivație pentru dezgroparea rămășițelor pământești ale soțului ei și pentru a le pune în următorul zbor Ryanair de la Zurich. “Nu am de gând să fiu cinică în legătură cu oasele”, a spus Lacey, înainte de a continua imediat să fie destul de cinică în legătură cu oasele: “Cred că este un lucru pe care iubitorii de Joycean l-ar aprecia. Nu vreau să calculez așa ceva în șilingi și pence, dar nu cred că ar face rău. Cred că ar face un bine”.

Există o ironie dezagreabilă în toată această idee. Joyce nu putea nici să trăiască, nici să lucreze în Irlanda vremurilor sale – o teocrație sufocantă care îngrădea orice posibilitate de libertate: intelectuală, sexuală și existențială. “Știi ce este Irlanda?”, după cum spune Stephen Dedalus în Portretul artistului ca tânăr. “Irlanda este scroafa bătrână care își mănâncă puii.” La un secol de la publicarea romanului Ulise, capitalismul – care între timp a suplinit catolicismul ca fiind credința oficial profesată în Irlanda – a ajuns să vadă valoarea lui Joyce și a operei sale, iar acesta și-a luat locul în panteonul brandurilor irlandeze, ca un fel de Arthur Guinness al modernismului literar. Scroafa bătrână își vrea oasele de la puii ei înapoi, pentru că încă mai are carne de ronțăit.”