Americanii au ales curcanul, iar românii au căutat prin curte și au găsit porcul (săracul s-a aflat la locul și momentul nepotrivit).
Porcul la români ai putea spune că e un animal sfânt. Gospodarul se îngrijește tot timpul de el ca de un mare bun de preț. Gospodarul român probabil, dacă te gândești, e singurul om de pe pământ care se gândește în fiecare zi la Crăciun… Cum? Păi el când dă mâncare porcului se gândește cam câte kile o avea la Crăciun? Și dintr-o dată un val de simțuri gustative îi lasă gura apă și visează la Crăciun.
Nu am mai asistat la îmbălsămarea porcului (să nu spun sacrificarea) de ceva timp, un obicei barbar cu care ne mândrim. Dar vai mi-e milă: unde e pomana porcului? Barbar sau nebarbar, trecând peste momentul în care porcul simte lama cuțitarilor români, mi-e dor de tradiția asta. Să stau cu sătenii la momentul de după, unde carnea e proaspătă (și mă doare undeva de calorii și grăsimi), unde cana de vin sau de ce nu, un pahar de țuică mă unge pe suflet în mirosul șoricilor pârliți în focul de paie. Un episod comic nu mi-ar lipsi nici el, unde porcul se trezește și o ia la fugă cu cuțitul în gât căutând o gaură de scăpare. (am asistat și la asta în trecut). Dar mi-e milă, atât de milă încât de fiecare dată când merg la Tesco, plâng când văd atâta carne pe rafturi. Glumeam bineînțeles, la faza cu plânsul, până la urmă unii aleg să mănânce orice atâta vreme cât nu știu cum a murit porcul. Auzisem deunăzi că unii copii cred că porcul de pe raft e făcut în fabrică, sau crește în pământ.
Mie îmi place porcul în farfurie, dar carne ca a porcului din România, proaspăt tăiat de bunicu’ nu prea am mai avut parte în ultimii ani. O fi din cauza UE, că sunt prea sensibili?
