Salutare! Azi mă bag într-un subiect care poate nu dă bine, dar e musai de discutat.
Să vorbim despre ultra-naționalism și suveranism, ideologii care par că se trag din același neam și au crescut pe aceleași bancuri toxice, doar în țări diferite: România și Irlanda.
Nu de alta, dar văd tot mai des prin pub-uri sau pe net indivizi care bat cu pumnul în piept urlând „noi suntem stăpâni la noi acasă!”, fie cu accent de Dublin, fie cu accent de Vaslui.
Și chiar dacă par diferiți, zic cam aceleași lucruri. Așa că hai să le disecăm un pic, cu calm, un pahar de ce vrei tu în mână și mintea trează.
Ce-i cu ultra-naționalismul și suveranismul ăsta?
Ultra-naționalismul e ca fratele beat de la nuntă: urlă că familia lui e cea mai tare, că toți ceilalți sunt o rușine și că nunta ar fi fost perfectă dacă veneau doar „ai lui”.
Suveranismul e un pic mai „respectabil” – vine îmbrăcat la costum, dar tot cu gândul că „nimeni din afară n-are voie să ne spună ce să facem”.
În Irlanda, suveranismul are rădăcini istorice adânci și ai spune că e mai justificat: colonizarea britanică, foametea, independența. Toate astea au lăsat vânătăi naționale. O înțeleg. Dar din când în când, suveranismul ăsta se transformă în paranoia pură: orice decizie UE e văzută ca un atac la suveranitate, orice imigrant e văzut ca un „pericol pentru puritatea irlandeză”.
În România, lucrurile sunt similare, dar condimentate cu frustrări post-comuniste și dezamăgiri din tranziția de la comunism la democrație, care la noi pare că nu se mai termină niciodată. Românii care simt că au fost furați timp de 30 de ani, că „străinii au luat tot” și că Bruxelles-ul dictează cum să trăim ajung să cadă în plasa acelorași idei: „să ne luăm țara înapoi”, „să ne apărăm cultura”, „să ieșim din UE” (dar nu înainte de a mai încasa câteva miliarde).
De ce sunt ambele periculoase și greșite
Hai s-o zicem fără ocolișuri: ultra-naționalismul și suveranismul prost înțeles n-au adus nimic bun omenirii. În cel mai bun caz, duc la izolare economică și socială. În cel mai rău caz? La violență, ură și război.
Când ajungi să crezi că „doar ai tăi merită” sau că „orice străin e o amenințare”, ai pierdut deja contactul cu realitatea. Și mai rău: ai devenit manipulabil. Populiștii adoră masele frustrate. Le hrănesc cu sloganuri simpliste, le oferă țapi ispășitori (imigranți, UE, Soros, reptilieni etc.) și le transformă în instrumente de haos.
Puncte comune: mândrie, frustrare și frică
Atât românii, cât și irlandezii care cad în suveranism extrem vin din traume colective nerezolvate. Mândria națională rănită, frustrarea economică, teama de pierdere a identității. Dar în loc să transforme acele traume în solidaritate și colaborare, le lasă să fermenteze și ies cu pitchfork-uri metaforice (și uneori reale).
Impactul asupra imigranților
Aici începe partea dureroasă. Ultra-naționalismul lovește prima oară în cei mai vulnerabili: imigranții. În Irlanda, asta înseamnă români, polonezi, africani, asiatici. Devii instant „altul”. Nu contează că muncești, că plătești taxe, că îți crești copiii aici. Ești văzut ca „cel care a venit să fure locurile de muncă și să distrugă cultura locală”.
Românii din Irlanda au început să simtă din ce în ce mai tare această tensiune. Atacuri rasiste, discursuri de ură, proteste împotriva centrelor de refugiați, toate astea afectează direct comunitatea românească, care oricum e între ciocan și nicovală: acasă nu se mai simte acasă, iar aici e privită cu suspiciune. Cel care-ți spune că nu sunt afectați românii și insistă că e vorba despre alții, doar dau o scuză ultra-naționalismului și xenofobiei.
Culmea ironiei? În România, românii întorși din diaspora sunt uneori și ei marginalizați – „ăștia cu ifose de afară, vin să ne învețe pe noi cum se trăiește”. Practic, ultra-naționalismul îi lovește de două ori, inclusiv din partea propriilor cetățeni.
Pot degenera? Da! Ușor și repede.
Totul pornește de la vorbe, de la meme-uri stupide pe Facebook, de la un podcast dubios care prinde. Și când masa critică începe să creadă că imigrantul e problema, că UE e „ocupație modernă”, că străinul e dușman, ajungem la violență, xenofobie, și politicieni cu discursuri de Ev Mediu.
Ce urmează? Irexuturi, Roexituri, referendumuri ridicole, partide extremiste în parlament, iar în stradă, coctailuri Molotov.
Și totuși… există speranță?
Da. Atâta timp cât există dialog. Cât timp sunt oameni dispuși să zică „bă, stați așa, poate nu ăla cu accentul diferit e de vină că n-am eu salariu decent”. Cât timp înțelegem că identitatea nu dispare când deschizi granițele, dimpotrivă, se întărește prin schimb și învățare.
Irlandezii și românii au trecut prin destule. Știm ce înseamnă să fii oprimat, să fii sărac, să fii marginalizat. Ar trebui să fim primii care înțeleg cât de greșit e să repeți aceleași greșeli față de alții.
Ce faci?
Data viitoare când auzi pe cineva zicând „românii fură” sau „irlandezii nu ne vor aici”, respiră. Spune-i o poveste. Explică-i de ce ultra-naționalismul e o capcană. Și dacă nu vrea să înțeleagă, mai bine îi cumperi o bere și schimbi masa.
Pentru că lumea e prea mică pentru ură și prea mare pentru granițe închise la minte.
Sláinte și noroc!
