Parchează BMW-ul după colț, apoi merge să-și ridice pachetele „umanitare” cu aerul unui om bătut de soartă.
Un român stabilit de câțiva ani în Dublin a găsit echilibrul perfect între munca rară, vacanțe în Tenerife și ajutoare sociale. După o perioadă în care a lucrat „până la epuizare”, s-a declarat azilant african și persoană fără adăpost în Dublin.
De atunci, în fiecare miercuri, e o prezență constantă la GPO, unde primește pachetele oferite de organizația caritabilă Surorile Inimilor Frânte, joia de Frații Cappuccino și vinerea de Organizația Simon Templer.
BMw-ul e parcat regulamentar la două străzi distanță, „din respect pentru proceduri”. „Eu nu mint, doar particip la sistem. Dacă tot se dă gratis, ar fi nepoliticos să refuz”, explică el, cu aerul unui om trecut prin multe, care știe cum merge sistemul în Irlanda. Pe lângă el, mai sunt și alți români, care-și ascund fețele rușinați să nu-i vadă neamurile din România la tv, că stau la rând la pomană.
Bărbatul nostru în schimb se mândrește că „a prins sistemul de coadă”. „Câți iau fără să fi muncit o zi? Eu am pus cărămizi în Irlanda, am dreptul la o pungă de orez din compasiune sau un sac…”, spune el cu mândrie calmă, aproape academică.
Voluntarii îl descriu ca „glumeț și mereu punctual”. El însă se consideră vizionar: „Nu fur, doar fac audit pe bunătatea statului care m-a primit. Dacă statul e darnic, e păcat să nu verificăm limitele generozității. Îmi dai un deget, îți iau toată mâna”
În ultimele luni a renunțat la chiria scumpă din Phibsborough și locuiește într-un centru IPAS din Tallaght, unde, spune el singurul inconvenient e că trebuie să se dea cu funingine pe față, ca să treacă drept imigrant din Africa.
Și poate că are dreptate: într-o Europă unde toți vor „să se descurce”, românul nostru a devenit o mică instituție care se “descurcă”.
„Refugiat de la munca grea, suveranist pro-european și BMW-ul plin.”
Aceasta este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu un personal real, este pur întâmplătoare.
