În vara anului 1922, forțele anti-Tratat au preluat controlul asupra celor Patru Curți. Armata Națională a răspuns – și așa a început războiul civil.
Ca să înțelegem cum s-a ajuns aici, facem un mic salt înapoi în timp.
La 15 aprilie 1922, la trei luni după ce Tratatul anglo-irlandez fusese ratificat de Dáil, o forță IRA care se opunea Tratatului a ocupat complexul celor Patru Curți din Dublin, perturbând funcționarea Oficiului Public de Evidență a Persoanelor, a Oficiului de Cadastru și a celor mai înalte instanțe din țară.
Conduși de Rory O’Connor și Liam Mellows, aceștia au înființat acolo cartierul general Óglaigh na hÉireann și au început să planifice distrugerea Tratatului cu Marea Britanie și operațiuni militare pentru a submina noul stat din Irlanda de Nord. Blocul avocaților, situat în spatele clădirii principale, a fost ales ca sediu al Cartierului General, iar Biroul de Evidență a Persoanelor a fost ales ca fabrică pentru producerea grenadelor de mână și a minelor. În speranța de a găsi un acord care să reunească țara, guvernul provizoriu a amânat luarea de măsuri împotriva lor, dar la sfârșitul lunii iunie s-a luat decizia de a-i alunga pe intruși, cu forța dacă era necesar.
În seara zilei de marți, 27 iunie, unii dintre liderii IRA de la Four Courts, cele patru curți sau dacă vreți cele patru tribunale, au fost convinși că un atac era iminent, iar Liam Mellows a dispus ca multe cutii cu dosare ale sediului central și o mare cantitate de bani, dintre care o mare parte fuseseră confiscate din băncile irlandeze, să fie scoase din tribunale și duse în grija Călugărilor Capucini de pe Church Street. Ernie O’Malley își amintește că membrii executivului IRA stăteau în cerc în acea seară pe podeaua de marmură de sub marea cupolă, un loc în mod normal plin de avocați și clienți, discutând despre opțiunile pe care le aveau în cazul în care ar fi început să se tragă.
Pe lângă unii dintre membrii executivului IRA, se aflau aproximativ 110 bărbați IRA pregătiți să apere instanțele. Aceștia erau împrăștiați în cele patru instanțe, în biroul de evidență publică și în blocul avocaților din spatele acestora, precum și în biroul de înregistrare a terenurilor de-a lungul părții de nord.
Deși garnizoana a avut la dispoziție peste două luni pentru a se pregăti de atac, nu se făcuseră prea multe în afară de instalarea de saci de nisip la ferestre și de instalarea de sârmă ghimpată și de câteva mine. Comandantul garnizoanei, Paddy O’Brien, știa că nu avea suficienți oameni pentru a apăra perimetrul lung și, deși îi făcuse recomandări lui Liam Lynch, șeful Statului Major al Consiliului Armatei IRA, cu privire la ceea ce era necesar pentru a apăra în mod corespunzător complexul, sugestiile sale au fost ignorate.
În noaptea de marți, 27 iunie, târziu, pe o vreme umedă și cețoasă, o forță de 500 de oameni din Armata Națională nou formată, sub comanda generalului Emmet Dalton, a început să înconjoare cele patru curți. Două tunuri de câmp de 18 livre, împrumutate de la armata britanică, au fost puse pe roți peste Liffey, vizavi de curți; echipajele lor din Armata Națională nu mai trăgeau niciodată cu astfel de tunuri și primiseră doar două ore de instruire.
În zorii zilei de miercuri, după ce liderii garnizoanei au ignorat cererile de eliberare a tribunalelor, pacea din Dublin a fost spulberată de bubuitul tunurilor de câmp și de pocnetul puștilor, când Armata Națională a deschis focul. Războiul civil irlandez a început. Emmet Dalton, un veteran al Primului Război Mondial, a crezut că, deși un baraj de artilerie așezat cu grijă ar fi provocat puține pagube clădirilor, i-ar fi îngrozit pe ocupanți, care s-ar fi predat în curând.
Când au început focurile de armă, unele dintre punctele slabe ale apărării garnizoanei au devenit rapid evidente. Un tun Lewis al Armatei Naționale aflat în turnul bisericii St Michan’s a zdruncinat acoperișurile plate ale Oficiului de Cadastru și ale Oficiului Public de Evidență a Persoanelor, trimițându-i pe apărătorii de acolo să coboare în fugă pe scări – unii dintre ei au fost prinși în capcană și nu au putut scăpa până la căderea nopții.
La începutul bătăliei, totuși, a existat o reticență din partea majorității luptătorilor din ambele tabere de a provoca răni adversarilor lor; la urma urmei, aceștia fuseseră camarazi de arme fermi în ultimii patru ani. Adevărul acestei afirmații poate fi văzut în numărul extraordinar de scăzut de pierderi din timpul bătăliei, în ciuda unei cheltuieli enorme de muniție. Înregistrările arată că unul dintre cele patru tunuri de câmp a tras până la 375 de obuze în timpul bătăliei, dar niciun membru al garnizoanei nu a fost ucis de focurile de obuz.
Cumann na mBan a sprijinit IRA anti-Tratat, dar au fost foarte respectați de toți și au fost lăsați să intre și să iasă liber din curți de către Armata Națională. Una dintre ele, Máire Comerford, a povestit cum un bărbat din Armata Națională i-a strecurat un pumn de muniție de pușcă pentru “băieții” din interior! Cu toate acestea, miercuri după-amiază, un ofițer al Armatei Naționale a devenit suspicios cu privire la o asistentă medicală care dorea să i se permită să treacă de cordon; s-a dovedit a fi liderul IRA anti-Tratat, Tom Barry, îmbrăcat în hainele soției sale, și a fost arestat rapid.
Pe măsură ce treceau orele, a devenit evident că golurile dintre clădirile tribunalului erau expuse focului Armatei Naționale și era dificil să treci în siguranță între ele: tunelurile pe care începuseră să le sape între ele nu fuseseră finalizate la timp. Diferitele poziții defensive, prin urmare, puteau fi realimentate cu muniție, hrană și apă doar la adăpostul întunericului. Unii dintre oameni abia dacă au mâncat în cele 60 de ore de luptă.
În timpul asediului, cheiurile Liffey au fost pline de mulțimi de spectatori, iar acțiunea a fost filmată și fotografiată pe scară largă.
În ciuda lipsei de experiență a oamenilor care manevrau tunurile de câmp, timp de douăzeci și patru de ore au împânzit fațada sudică a celor Patru Curți cu lovituri bine țintite. Cu toate acestea, tunurile mari nu au reușit să sperie garnizoana, așa că, joi, Dalton și ofițerii săi au fost nevoiți să schimbe tactica. S-a decis că instanțele nu puteau fi cucerite decât printr-un asalt al infanteriei, iar artileriștilor li s-a cerut să creeze două spărturi în ziduri, una în Biroul de Evidență Publică și una în aripa de vest. În ciuda unor dificultăți, au reușit să facă acest lucru rapid, iar joi după-amiază, în sunet de goarnă, trupele Armatei Naționale au pătruns în cele două breșe deschise. În timpul luptelor crâncene, purtate de aproape, pe coridoarele labirintice pline de praf ale celor Patru Curți, trei oameni din Armata Națională au fost uciși, iar în Oficiul Public de Evidență a Persoanelor au murit doi membri ai garnizoanei.
Armata Națională (NA) a decis că cel mai bun mod de a limita luptele din Dublin era să izoleze cele Patru Curți de celelalte garnizoane IRA anti-Tratat. La 27 iunie, trupele NA au ocupat poziții pe O’Connell (Sackville) Street, Middle Abbey Street și Dame Street, tăind efectiv orice legătură între pozițiile IRA anti-Tratat. În același timp, de la cartierul său general din Barry’s Hotel, Oscar Traynor a ordonat mobilizarea restului Brigăzii din Dublin.
La Four Courts, NA a blocat porțile din față cu mașini Lancia. Două tunuri de 18 lire au fost amplasate pe partea de sud a Liffey, fixate ferm pe clădire. NA a ocupat Medical Mission și Four Courts Hotel, acoperind ambele flancuri ale Four Courts și închisoarea Bridewell din spate. Lunetiștii NA au fost plasați în turnul bisericii St Michan’s și în distileria Jameson din Smithfield. Cele Patru Curți au fost complet încercuite.
Garnizoana IRA din curți număra aproximativ 180 de persoane, împărțite în șase secții împrăștiate în tot complexul. Secția ordonanțelor, formată din Na Fianna Éireann, se afla în Biroul de înregistrări publice (PRO), în timp ce blocul de cartier general se afla în spatele tribunalelor. Ambele erau izolate de clădirea centrală și dominate de posturile NA din Bridewell și, mai târziu, din Hammond Lane. Un tunel fusese creat între blocul sediului central și clădirea principală, dar IRA nu avea suficient material pentru a-l finaliza. A fost săpat un tunel de evacuare care ducea la fabrica de chibrituri Patterson, dar, din nou, nu a fost finalizat.
Reticența executivului IRA de a prelua inițiativa atunci când a avut ocazia a fost o greșeală fatală. NA a avut avantajul. Timp de trei zile, curțile au fost bombardate cu tunuri de 18 lire, focuri de mitralieră și de pușcă. În după-amiaza zilei de 30 iunie au avut loc două explozii masive. PRO și clădirea centrală au rămas în ruine. La ora 16.00, garnizoana nu a avut altă opțiune decât să se predea.
Până vineri dimineața, Biroul de Evidență a Persoanelor fusese luat, iar garnizoana a fost forțată să se retragă în partea de est a clădirii celor patru tribunale. Potrivit lui Ernie O’Malley, Paddy O’Brien a jurat să distrugă clădirea Four Courts în loc să o predea și, din acest motiv, butoaie cu benzină și parafină au fost plasate în blocul avocaților.
Când O’Brien a fost rănit și scos cu ambulanța, cineva trebuie să îi fi îndeplinit dorința: la mijlocul dimineții, această clădire era în flăcări. În capătul vestic al blocului, cantități mari de explozibil artizanal supranumit “Irish Cheddar”, împreună cu ceea ce s-a numit “tone” de TNT și gelignit erau depozitate pentru a fi folosite în “fabrica de muniții” din cadrul Biroului Public de Evidență a Persoanelor din apropiere. Imediat după prânz, a avut loc o explozie uriașă, cea mai mare văzută vreodată în Dublin, când aceste muniții au fost detonate.
Deși s-a sugerat că acestea au fost detonate în mod deliberat, caracteristicile pagubelor provocate și amploarea lor sugerează cu tărie că au fost declanșate de căldura incendiilor. Nimeni nu a fost ucis în explozie, dar un număr mare de oameni din Armata Națională au fost loviți de unda de șoc, învinețiți și tăiați de cioburile de sticlă.
Explozia și distrugerile pe care le-a provocat i-au uimit pe combatanți și, cu excepția unor focuri de lunetist, luptele au luat sfârșit. Ceea ce a mai rămas din garnizoană a fost înghesuit în subsolul aripii de est a celor Patru Curți. Unii au vrut să evadeze și să încerce să ajungă pe strada O’Connell, deținută de IRA anti-Tratat sub comanda lui Oscar Traynor, dar, după multe discuții, s-a luat decizia de a se preda.
La aproape șaizeci de ore de la primele focuri de armă, garnizoana a mărșăluit pe Chancery Street și a coborât pe chei, condusă de Rory O’Connor, Liam Mellows și Ernie O’Malley. The Freeman’s Journal i-a descris pe bărbați ca fiind “zdrențuroși, cu fețele înnegrite de praf, obosiți, dar neînfricați”. Acolo au fost înconjurați de trupele Armatei Naționale.
Cu toate acestea, o bătălie care începuse timid a fost la un pas de a se sfârși urât. În timp ce garnizoana se alinia, unul dintre comandanții Armatei Naționale, generalul O’Daly, a sosit. Era furios; potrivit unui martor, a vrut să-i împuște pe toți. Acționase foarte corect în timpul asediului, aranjând accesul ambulanțelor pentru a lua răniții din curți, dar credea că marea explozie fusese o încercare deliberată de a ucide cât mai mulți dintre oamenii săi. Colegii săi ofițeri l-au liniștit, totuși, și garnizoana învinsă a fost evacuată în marș.
Armata Națională (NA) a decis că cel mai bun mod de a limita luptele din Dublin era să izoleze cele Patru Curți de celelalte garnizoane IRA anti-Tratat. La 27 iunie, trupele NA au ocupat poziții pe O’Connell (Sackville) Street, Middle Abbey Street și Dame Street, tăind efectiv orice legătură între pozițiile IRA anti-Tratat. În același timp, de la cartierul său general din Barry’s Hotel, Oscar Traynor a ordonat mobilizarea restului Brigăzii din Dublin.
La Four Courts, NA a blocat porțile din față cu mașini Lancia. Două tunuri de 18 lire au fost amplasate pe partea de sud a Liffey, fixate ferm pe clădire. NA a ocupat Medical Mission și Four Courts Hotel, acoperind ambele flancuri ale Four Courts și închisoarea Bridewell din spate. Lunetiștii NA au fost plasați în turnul bisericii St Michan’s și în distileria Jameson din Smithfield. Cele Patru Curți au fost complet încercuite.
Garnizoana IRA din curți număra aproximativ 180 de persoane, împărțite în șase secții împrăștiate în tot complexul. Secția ordonanțelor, formată din Na Fianna Éireann, se afla în Biroul de înregistrări publice (PRO), în timp ce blocul de cartier general se afla în spatele tribunalelor. Ambele erau izolate de clădirea centrală și dominate de posturile NA din Bridewell și, mai târziu, din Hammond Lane. Un tunel fusese creat între blocul sediului central și clădirea principală, dar IRA nu avea suficient material pentru a-l finaliza. A fost săpat un tunel de evacuare care ducea la fabrica de chibrituri Patterson, dar, din nou, nu a fost finalizat.
Reticența executivului IRA de a prelua inițiativa atunci când a avut ocazia a fost o greșeală fatală. NA a avut avantajul. Timp de trei zile, curțile au fost bombardate cu tunuri de 18 lire, focuri de mitralieră și de pușcă. În după-amiaza zilei de 30 iunie au avut loc două explozii masive. PRO și clădirea centrală au rămas în ruine. La ora 16.00, garnizoana nu a avut altă opțiune decât să se predea.
Până vineri dimineața, Biroul de Evidență a Persoanelor fusese luat, iar garnizoana a fost forțată să se retragă în partea de est a clădirii celor patru tribunale. Potrivit lui Ernie O’Malley, Paddy O’Brien a jurat să distrugă clădirea Four Courts în loc să o predea și, din acest motiv, butoaie cu benzină și parafină au fost plasate în blocul avocaților.
Când O’Brien a fost rănit și scos cu ambulanța, cineva trebuie să îi fi îndeplinit dorința: la mijlocul dimineții, această clădire era în flăcări. În capătul vestic al blocului, cantități mari de explozibil artizanal supranumit “Irish Cheddar”, împreună cu ceea ce s-a numit “tone” de TNT și gelignit erau depozitate pentru a fi folosite în “fabrica de muniții” din cadrul Biroului Public de Evidență a Persoanelor din apropiere. Imediat după prânz, a avut loc o explozie uriașă, cea mai mare văzută vreodată în Dublin, când aceste muniții au fost detonate.
Deși s-a sugerat că acestea au fost detonate în mod deliberat, electronic, caracteristicile pagubelor provocate și amploarea lor sugerează cu tărie că au fost declanșate de căldura incendiilor. Nimeni nu a fost ucis în explozie, dar un număr mare de oameni din Armata Națională au fost șocați, învinețiți și tăiați de cioburile de sticlă.
Explozia și distrugerile pe care le-a provocat i-au uimit pe combatanți și, cu excepția unor focuri de lunetist, luptele au luat sfârșit. Ceea ce a mai rămas din garnizoană a fost înghesuit în subsolul aripii de est a celor Patru Curți. Unii au vrut să evadeze și să încerce să ajungă pe strada O’Connell, deținută de IRA anti-Tratat sub comanda lui Oscar Traynor, dar, după multe discuții, s-a luat decizia de a se preda.
La aproape șaizeci de ore de la primele focuri de armă, garnizoana a mărșăluit pe Chancery Street și a coborât pe chei, condusă de Rory O’Connor, Liam Mellows și Ernie O’Malley. The Freeman’s Journal i-a descris pe bărbați ca fiind “zdrențuroși, cu fețele înnegrite de praf, obosiți, dar neînfricați”. Acolo au fost înconjurați de trupele Armatei Naționale.
Cu toate acestea, o bătălie care începuse timid a fost la un pas de a se sfârși urât. În timp ce garnizoana se alinia, unul dintre comandanții Armatei Naționale, generalul O’Daly, a sosit. Era furios; potrivit unui martor, a vrut să-i împuște pe toți. Acționase foarte corect în timpul asediului, aranjând accesul ambulanțelor pentru a lua răniții din curți, dar credea că marea explozie fusese o încercare deliberată de a ucide cât mai mulți dintre oamenii săi. Colegii săi ofițeri l-au liniștit, totuși, și garnizoana învinsă a fost evacuată în marș.
Între timp, incendiile se extinseseră la Biroul Public de Evidență a Documentelor și, în câteva ore, în ciuda prezenței Brigăzii de Pompieri din Dublin și a faptului că incendiile din această clădire ar fi putut fi combătute în siguranță de pe Church Street, au fost distruse documente neprețuite ale Irlandei, unele datând din secolul al XII-lea. În jurul orei 19.00, marea cupolă a celor Patru Curți s-a prăbușit la pământ, punând capăt primei acțiuni a Războiului Civil Irlandez.
