Cum ajunge un om care pretinde că gândește singur să apere orbește un lider, să respingă orice dovadă contrară și să devină tot mai agresiv tocmai când convingerile lui încep să se clatine? Psihologia socială are câteva explicații, iar istoria oferă precedente surprinzătoare.
Cred că una dintre cele mai interesante întrebări legate de suveranismul românesc nu este de ce au ajuns atât de mulți oameni să creadă în Călin Georgescu, George Simion sau în toate teoriile care circulă în jurul lor, ci de ce unii dintre acești oameni devin tot mai agresivi, tot mai intoleranți și tot mai incapabili să accepte o contradicție, chiar și atunci când realitatea începe să le demonteze propriile convingeri.
Pentru că, la prima vedere, lucrurile ar trebui să funcționeze exact invers. Ai ales un politician, ai crezut în promisiunile lui, ai sperat că va schimba țara, iar dacă descoperi că lucrurile nu sunt chiar cum ți-au fost prezentate, îți reconsideri alegerea. Nu este nimic rușinos în asta. Oamenii își schimbă opiniile politice permanent, votează partide diferite, sunt dezamăgiți de lideri și caută alternative. Așa ar trebui să funcționeze o societate democratică.
Numai că există o categorie de susținători pentru care renunțarea la o alegere politică devine o problemă mult mai complicată decât pare, fiindcă alegerea respectivă a încetat de mult să mai fie una politică. A devenit o parte din identitatea lor, din imaginea pe care o au despre ei înșiși și, mai ales, din felul în care vor să fie percepuți de ceilalți.
Omul nu mai este doar un alegător al lui Georgescu sau Simion. Este un om trezit, un patriot autentic, un luptător împotriva sistemului, unul dintre puținii care au înțeles cum funcționează lumea. Și-a petrecut luni sau ani explicându-le celorlalți că sunt proști, manipulați, vânduți, spălați pe creier, că nu înțeleg nimic și că numai el și cei asemenea lui au descoperit adevărul.
A distribuit sute de postări, s-a certat cu prietenii, și-a insultat rudele, și-a transformat profilul de Facebook într-un mic centru de propagandă și a ajuns să considere orice critică a liderului său o ofensă personală.
Iar acum imaginați-vă că începe să descopere că s-ar putea să fi greșit.
Ce face? Se duce la oamenii pe care i-a făcut idioți și le spune că, până la urmă, poate nu erau chiar atât de idioți? Recunoaște că omul pe care îl prezenta drept salvatorul României s-ar putea să fie doar un politician cu contradicții, interese și limite? Acceptă că a petrecut atâta timp apărând o poveste pe care n-a verificat-o niciodată serios?
Unii oameni pot face asta. Alții preferă să inventeze o conspirație mondială decât să recunoască o greșeală personală.
Și aici începe adevărata problemă.
Când realitatea îți contrazice convingerile, schimbi realitatea
În psihologie există un fenomen numit disonanță cognitivă, teoretizat de Leon Festinger în 1957. Pe scurt, atunci când un om descoperă o contradicție între ceea ce crede și ceea ce observă, apare un disconfort psihologic. Ca să scape de el, poate să-și schimbe convingerea, să accepte noile informații sau să găsească o explicație care să-i permită să creadă în continuare ceea ce credea înainte.
Să presupunem că ai fost convins că un anumit lider este incoruptibil, că spune numai adevărul, că nu are legături cu vechea clasă politică și că toate deciziile sale sunt luate exclusiv în interesul poporului. Apoi apar informații care pun sub semnul întrebării această imagine.
Ai putea să le verifici și, dacă se confirmă, să accepți că omul nu este chiar ceea ce ai crezut.
Dar există și varianta mult mai convenabilă în care informațiile sunt false pentru că provin de la presă, presa este controlată de sistem, sistemul este împotriva liderului, iar faptul că sistemul este împotriva lui dovedește că liderul are dreptate.
Observați frumusețea mecanismului. Ai pornit de la o informație care ar fi trebuit să-ți ridice niște întrebări despre lider și ai ajuns la concluzia că informația respectivă reprezintă încă o dovadă a măreției lui.
Liderul nu mai poate pierde. Dacă reușește ceva, este genial. Dacă eșuează, înseamnă că sistemul l-a sabotat. Dacă face o declarație absurdă, este scoasă din context. Dacă se contrazice, probabil transmite un mesaj codificat. Dacă nu prezintă dovezi, înseamnă că dovezile sunt atât de importante încât nu pot fi făcute publice.
Și, dintr-odată, orice rezultat este o victorie.
Psihologii Jay Van Bavel și Andrea Pereira au descris în cercetările despre identitatea politică felul în care apartenența la un grup poate influența interpretarea informațiilor, memoria și chiar percepțiile oamenilor. Cu alte cuvinte, identitatea politică poate ajunge să conteze mai mult decât exactitatea concluziilor.
Omul nu mai caută răspunsul la întrebarea „Este adevărat?”, ci la întrebarea „Cum pot demonstra că ai mei au dreptate?”.
Iar diferența este uriașă.
În primul caz, informația poate să-ți schimbe convingerea. În al doilea, convingerea decide de la început ce informație ai voie să accepți.
Asta explică de ce unii oameni pot petrece ore întregi analizând o virgulă din declarația unui adversar politic, dar nu observă contradicții evidente în discursul propriului lider. Nu pentru că n-ar avea capacitatea intelectuală să le înțeleagă, ci pentru că au devenit foarte selectivi cu ceea ce sunt dispuși să înțeleagă.
Capcana omului care a investit prea mult în propria greșeală
Un alt fenomen studiat de psihologia deciziilor se numește escaladarea angajamentului. Este tendința de a continua să investești într-o alegere chiar și atunci când apar motive serioase să crezi că alegerea a fost greșită.
O întâlnim în afaceri, când cineva continuă să bage bani într-un proiect care produce pierderi, fiindcă nu suportă ideea că investiția inițială a fost proastă. O întâlnim în relații, când oamenii rămân împreună doar pentru că au petrecut prea mulți ani unul lângă altul. Și o întâlnim în politică, atunci când un susținător își apără liderul nu neapărat pentru că mai are argumente solide, ci pentru că renunțarea ar însemna să accepte cât de mult a investit într-o iluzie.
În cazul suveranistului radicalizat, investiția poate fi enormă. Nu financiar, ci emoțional și social.
Gândiți-vă la omul care a petrecut doi ani explicând tuturor că România este condusă de trădători, că toată presa minte, că experții sunt cumpărați, că instituțiile sunt controlate de forțe oculte și că el face parte dintr-o comunitate care a înțeles, în sfârșit, adevărul.
Acest om nu trebuie să renunțe doar la un politician. Trebuie să renunțe la imaginea că el era mai deștept decât toți ceilalți.
Și nu este deloc ușor.
Mai ales când îi revine în minte câte persoane a insultat. Câte discuții a purtat cu o superioritate absolută. De câte ori a spus că numai un idiot ar putea să creadă altceva. De câte ori a prezis că adversarii vor ajunge să-i dea dreptate.
Să accepte acum că a greșit ar presupune să suporte exact umilința pe care le-a rezervat-o celorlalți.
Așa că merge înainte.
Dacă trebuie să apere o contradicție, o apără. Dacă trebuie să accepte o explicație absurdă, o acceptă. Dacă trebuie să nege o informație verificabilă, o neagă. Iar dacă cineva insistă și îi arată că explicațiile nu se susțin, devine agresiv.
Nu putem ști că fiecare astfel de reacție ascunde conștiința unei greșeli. Unii oameni chiar cred în continuare. Dar există un mecanism psihologic plauzibil prin care recunoașterea erorii devine atât de costisitoare pentru imaginea personală, încât apărarea convingerii inițiale ajunge să pară singura variantă acceptabilă.
Practic, omul continuă să plătească pentru o greșeală doar ca să nu fie nevoit să recunoască faptul că a făcut-o.
De ce agresivitatea devine un refugiu
Aici intervine un alt concept interesant, numit narcisism colectiv, studiat de psiholoaga Agnieszka Golec de Zavala și colaboratorii săi.
Nu este vorba despre narcisismul individual, despre omul care se consideră mai frumos sau mai inteligent decât ceilalți, ci despre convingerea că grupul din care faci parte este excepțional, superior și nedreptățit de lumea care refuză să-i recunoască măreția.
Și trebuie să recunoaștem că unele discursuri suveraniste sunt aproape demonstrații practice ale acestui mecanism.
Noi suntem poporul adevărat. Noi suntem urmașii unei civilizații extraordinare. Noi avem cele mai importante resurse. Noi suntem cei mai inteligenți, cei mai viteji, cei mai spirituali, cei mai nedreptățiți. Toată lumea ne vrea răul, toate marile puteri se tem de noi, toate instituțiile încearcă să ne reducă la tăcere.
Este o combinație foarte convenabilă între superioritate și victimizare. Ești extraordinar, dar nu ai reușit să-ți ocupi locul meritat în lume fiindcă ceilalți te-au sabotat permanent.
Prin urmare, nu mai trebuie să-ți explici propriile eșecuri. Există întotdeauna cineva care ți-a furat succesul.
Iar când apare liderul care promite să redea măreția grupului, omul începe să-l privească nu doar ca pe un politician, ci ca pe reprezentantul propriei valori.
Din acel moment, orice critică a liderului poate fi percepută ca un atac asupra întregului grup și, implicit, asupra persoanei.
De aceea, când îi spui unui asemenea susținător că liderul său a făcut o afirmație falsă, s-ar putea să nu primești un răspuns despre afirmația respectivă. Primești o explicație despre cine ești tu, cine te plătește, de ce urăști România și pentru cine lucrezi.
Este o metodă foarte eficientă de a evita discuția. Nu mai trebuie să demonstreze că liderul spune adevărul dacă reușește să convingă grupul că tu ești un trădător.
Și dacă te uiți atent la anumite comunități radicalizate, vei observa că agresivitatea este adesea răsplătită. Omul care pune întrebări incomode propriului lider riscă să fie suspectat că a trecut de partea sistemului, în timp ce acela care îi insultă cel mai spectaculos pe adversari primește aplauze, distribuiri și felicitări.
Apare astfel o competiție de loialitate în care cel mai vocal susținător începe să fie considerat și cel mai autentic patriot.
Nu mai contează cine are argumente. Contează cine demonstrează cel mai zgomotos că este de partea bună.
Și uite cum omul care a intrat într-o mișcare pentru că nu voia să i se mai spună ce să gândească ajunge într-o comunitate în care este pedepsit dacă îndrăznește să gândească altfel.
Istoria a mai văzut oameni care au preferat să schimbe explicația, nu convingerea
Fenomenul nu a apărut odată cu Facebook, TikTok sau Călin Georgescu. Există precedente istorice foarte interesante, care arată că oamenii pot reacționa diferit atunci când realitatea le contrazice cele mai importante convingeri.
În Statele Unite ale secolului al XIX-lea, adepții predicatorului William Miller așteptau revenirea lui Hristos. Ziua de 22 octombrie 1844 devenise un moment crucial pentru mișcare, iar mulți credincioși își organizaseră viața în jurul acelei așteptări.
Ziua a trecut, iar evenimentul anunțat nu s-a produs.
A urmat ceea ce istoria religioasă americană numește Marea Dezamăgire. Unii adepți au renunțat la convingerile lor, în timp ce alții au început să caute explicații alternative. Anumite grupuri au reinterpretat semnificația predicției, susținând că data nu fusese neapărat greșită, ci că evenimentul a avut o altă natură decât cea anticipată.
Observați mecanismul. În loc să considere că predicția a fost greșită, o parte dintre credincioși au reconsiderat ce anume ar fi trebuit să se întâmple în ziua respectivă.
Nu este un exemplu de agresivitate politică, ci unul despre capacitatea convingerilor puternice de a supraviețui unei infirmări.
Un precedent politic mult mai apropiat de noi este mișcarea conspiraționistă QAnon din Statele Unite.
Adepții acestei mișcări credeau că Donald Trump conduce o luptă secretă împotriva unei vaste conspirații a elitelor americane. Au circulat numeroase predicții despre un moment decisiv în care adversarii urmau să fie învinși, iar adevărul avea să iasă la lumină.
Mulți așteptau ca la 20 ianuarie 2021 să se întâmple ceva spectaculos, care să împiedice instalarea lui Joe Biden la Casa Albă.
Numai că Biden a depus jurământul și a devenit președinte.
Pentru unii adepți, acesta a fost momentul în care au început să-și pună întrebări. Pentru alții, a fost doar momentul în care trebuia găsită o nouă explicație. A circulat inclusiv teoria că Donald Trump urma să revină la putere pe 4 martie 2021, în baza unei interpretări false a istoriei constituționale americane.
Nici atunci nu s-a întâmplat nimic.
Și totuși, unii au continuat să creadă că adevăratul plan urma să se desfășoare.
Aceasta este una dintre cele mai fascinante caracteristici ale gândirii conspiraționiste radicalizate: orice informație poate fi transformată într-o dovadă, inclusiv informația care ar trebui să demonstreze că teoria este greșită.
Dacă planul se îndeplinește, înseamnă că liderul a avut dreptate. Dacă nu se îndeplinește, înseamnă că planul este mult mai complicat decât poate înțelege un om obișnuit.
Și iată cum o predicție care ar fi trebuit să poată fi verificată devine o poveste care nu mai poate fi infirmată.
România și liderul care nu mai are voie să greșească
În România, am văzut dezvoltându-se în jurul lui Călin Georgescu un fenomen care merită analizat și din această perspectivă.
Nu vorbim despre toți alegătorii săi. Este perfect legitim ca un cetățean să fie nemulțumit de actuala clasă politică, să considere că România are probleme serioase, să ceară explicații privind anularea alegerilor prezidențiale din decembrie 2024 sau să protesteze pașnic împotriva deciziilor instituțiilor. Nimic din toate acestea nu reprezintă, în sine, radicalizare.
Problema apare la acea parte a susținătorilor pentru care liderul a devenit mai presus de orice critică, iar orice instituție care nu îi confirmă afirmațiile este considerată automat coruptă, ilegitimă sau controlată din exterior.
După respingerea candidaturii lui Georgescu, în martie 2025, am văzut proteste care au degenerat în violențe, inclusiv în apropierea Biroului Electoral Central. Au fost atacate forțele de ordine și au fost provocate distrugeri.
Asemenea incidente nu dovedesc că toți susținătorii lui Georgescu sunt violenți și nici că cei implicați știau că apără o cauză greșită. Arată însă cum, în anumite condiții, apărarea unui lider poate ajunge să fie considerată mai importantă decât respectarea regulilor după care ar trebui să funcționeze o societate democratică.
Și aici apare un paradox pe care îl consider esențial pentru înțelegerea suveranismului radicalizat din România.
Omului i se spune permanent să nu creadă nimic fără dovezi. Să pună la îndoială instituțiile, presa, experții, statisticile, autoritățile, organizațiile internaționale și aproape orice informație care provine din afara propriului grup.
Numai că această obligație de a verifica se oprește brusc atunci când vorbește liderul.
Liderul este crezut pe cuvânt, pentru că el spune adevărul. De unde știm că spune adevărul? Pentru că este singurul care are curajul să-l spună. De unde știm că are curaj? Pentru că sistemul îl atacă. De unde știm că sistemul îl atacă fiindcă spune adevărul și nu fiindcă unele dintre afirmațiile lui sunt false? Pentru că liderul ne-a explicat deja cum funcționează sistemul.
Și cercul este complet.
Nu mai există nicio posibilitate de verificare independentă, fiindcă orice verificare care produce un rezultat nefavorabil liderului este considerată parte a conspirației.
Mai mult, chiar și contradicțiile devin calități. Dacă un adversar politic spune două lucruri diferite, este un mincinos. Dacă liderul nostru spune două lucruri diferite, probabil are o strategie pe care noi încă nu o înțelegem.
Dacă adversarii își schimbă poziția, sunt oportuniști. Dacă liderul își schimbă poziția, se adaptează inteligent.
Dacă adversarii folosesc un limbaj agresiv, sunt extremiști. Dacă ai noștri amenință, insultă și intimidează, înseamnă că poporul și-a pierdut răbdarea.
În acest univers, regulile morale nu mai sunt universale. Sunt aplicate în funcție de tabăra din care face parte persoana judecată.
Iar cel mai curios lucru este că toate acestea se petrec sub steagul libertății de gândire.
De la speranța unei schimbări la dorința de răzbunare
Cred că una dintre cele mai importante transformări pe care le putem observa în unele comunități radicalizate este trecerea de la speranță la resentiment.
La început, omul intră într-o mișcare politică fiindcă își dorește ceva mai bun. Vrea o țară mai prosperă, salarii mai mari, instituții mai corecte, o administrație competentă și o societate în care să se simtă respectat. Sunt dorințe absolut normale și, de multe ori, nemulțumirile care le alimentează sunt perfect justificate.
Numai că, în timp, discursul poate începe să se schimbe.
Omul nu mai vorbește atât despre ce ar trebui construit, cât despre cine ar trebui pedepsit. Nu-l mai preocupă dacă liderul are un program economic realist, dacă măsurile propuse sunt aplicabile sau dacă există oameni competenți care să le pună în practică. Devine tot mai interesat de momentul în care adversarii vor plăti.
Să fie dați afară. Să fie arestați. Să fie umiliți. Să fie reduși la tăcere.
Victoria politică nu mai este suficientă. Trebuie să vină și răzbunarea.
Aici se vede cât de departe poate ajunge o mișcare de la promisiunile inițiale. Un om care susținea că vrea dreptate poate ajunge să dorească o justiție care funcționează diferit în funcție de persoana judecată. Un om care cerea libertate poate ajunge să considere acceptabilă limitarea libertății adversarilor. Un om care condamna abuzurile sistemului poate ajunge să le justifice dacă sunt comise de oamenii lui.
Nu mai vrea neapărat ca regulile să fie respectate de toată lumea. Vrea ca regulile să fie folosite împotriva celor pe care îi urăște.
Și, dacă ne uităm atent, constatăm că acest comportament nu este rezervat exclusiv suveraniștilor. Fanatismul politic poate apărea în orice tabără. Există oameni care își apără necondiționat partidul sau liderul și în afara mișcărilor suveraniste, aplicând exact aceleași standarde duble.
Diferența este că, în suveranismul conspiraționist, povestea despre un popor excepțional asediat permanent de dușmani oferă o justificare aproape nelimitată pentru acest comportament.
Orice eșec poate fi pus pe seama sistemului. Orice critic poate fi prezentat drept agent al sistemului. Iar orice agresivitate poate fi justificată prin faptul că sistemul a provocat-o.
Practic, ai găsit o explicație care te absolvă de aproape orice responsabilitate.
Poate fi convins un asemenea om că a greșit?
Răspunsul este da, dar nu întotdeauna în felul în care ne-am imagina.
