Nu pot să cred că oamenii ăia care s-au dus la Tribunal cu icoane, cu steaguri și cu Dumnezeu în fiecare a doua propoziție nu văd absolut nimic ciudat în ceea ce fac.
Nu faptul că îl susțin pe Georgescu mă miră cel mai tare, fiecare are dreptul să susțină pe cine vrea, ci felul în care un politician a ajuns pentru unii o figură religioasă, un om care nu mai poate fi criticat, nu mai poate fi judecat și despre care nu mai ai voie să spui că ți se pare un șarlatan fără să apară imediat amenințările unele chiar cu moartea, blestemele, înjurăturile și, bineînțeles, câte un „Doamne ajută să mori” pus la final ca să fie totul în regulă și cu cele sfinte.
Aici este partea pe care eu chiar nu reușesc să o înțeleg.
Cum poți să ții o icoană în mână, să vorbești despre Dumnezeu și credință, iar după aia să-i dorești răul unuia doar pentru că nu crede în același politician în care crezi tu?
Cum ajungi să împaci în capul tău iubirea de aproape cu „lasă că vine vremea voastră”, cu amenințări, cu trimiteri la moarte, la pușcărie, la Canal sau cu toate mizeriile pe care le primesc de câteva zile în mesaje private? Și nu vorbesc din auzite. De când am limitat comentariile astfel încât să poată comenta doar cei care urmăresc pagina, au apărut oameni care au dat follow special ca să poată continua să mă înjure. Adică omul nu mă suportă, nu vrea să citească ce scriu, consideră că sunt vândut, globalist, soroșist și ce mai e la modă săptămâna asta de când cu Georgescu, dar îmi dă follow pentru privilegiul de a-mi trimite o banană sau un rahat în comentarii. Dacă nu ar fi trist, ar fi chiar admirabilă perseverența cu care vor să te înjure.
Și apropo de banane, asta este o altă chestie pe care refuz să cred că am ajuns să o vedem ca formă de dezbatere politică. Tu scrii ceva, poate greșești, poate ai dreptate, poate omul are un contraargument foarte bun, dar nu, vine răspunsul suprem: . Uneori apar și blugii, uneori fecalele, iar eu presupun că în momentul ăla trebuie să înțeleg că am fost făcut praf intelectual și să închid pagina să nu mai scriu nimic. Mii de ani de logică, argumentație și filozofie s-au terminat în momentul în care cineva a descoperit că poate pune trei banane într-un comentariu și să plece mulțumit că ți-a demonstrat ceva.
Dar dincolo de partea asta ridicolă este ceva mult mai serios și, după mine, mult mai periculos: omul real a dispărut și în locul lui a apărut personajul. Georgescu nu mai este pentru acești oameni un politician pe care îl poți susține, critica sau abandona dacă nu-ți mai place. A devenit „omul trimis”, salvatorul, cel persecutat pentru că spune adevărul, omul în jurul căruia orice informație neplăcută trebuie să fie automat falsă și orice instituție care îl cercetează trebuie să facă parte din conspirație. Iar asta se întâmplă în timp ce imaginea omului simplu, prigonit de sistem, se lovește de o realitate în care vorbim despre cineva care a trăit bine la Viena, care nu pare deloc străin de bani sau de confort și care, în orice caz, este foarte departe de viața multora dintre cei care vin să-l salveze cu icoana în mână.
Aici mi se pare mie absurdul cel mai mare.
Unii dintre oamenii care îl apără probabil au probleme reale, poate sunt furioși pe stat, poate au salarii mici, poate nu au de muncă, poate simt că nimeni nu i-a ascultat ani întregi și pot înțelege de unde vine furia asta. Ce nu înțeleg este cum ajungi de aici la concluzia că un om care a trăit cu totul altă viață decât tine devine deodată fratele tău de suferință și, mai mult, singurul care te poate salva? Și dacă cineva îți spune că poate ar trebui să-l judeci ca pe orice alt politician, să te uiți la ce spune, la ce face și la ce se află despre el, reacția nu mai este una politică, ci aproape religioasă: ai atacat credința.
De aici încolo orice conversație devine imposibilă. Dacă apare ceva rău despre el, este fabricat. Dacă apare un dosar, este politic. Dacă un judecător ia o decizie care nu place, este vândut. Dacă un jurnalist pune o întrebare, este plătit. Dacă tu spui că nu-l crezi, ești trădător. Practic, omul a fost scos din lumea normală, unde oamenii pot greși și pot răspunde pentru ce fac, și pus într-un loc unde orice îl atinge devine dovada că are dreptate.
Și cred că tocmai asta li se vinde multora: nu o soluție, ci o răzbunare.
Nu li se spune foarte clar cum va fi viața lor mai bună cu AUR, cu suveranismul, ci li se arată cine trebuie să piardă ca ei să simtă că au câștigat. Să piardă USR, PNL, presa, Bruxelles-ul, globaliștii, soroșiștii, cine mai intră pe listă. Bun, să presupunem că pierd toți. A doua zi tu ce faci? Tot mergi la muncă, tot plătești taxe, tot ai nevoie de doctor, de școală pentru copii, de un salariu decent, de prețuri pe care să ți le permiți și de o economie care funcționează. Nu apare nimeni la ușă să spună: „dumneavoastră ați pus 47 de steaguri în comentarii și ați trimis suficiente banane globaliștilor, de astăzi nu mai plătiți impozit!”.
Asta este partea de care mi-e teamă pentru oamenii ăștia, nu de ei.
Ei par convinși că, dacă va veni sistemul pe care îl visează, sistemul ăla care ne va pedepsi pe noi, îi va recompensa pe ei pentru loialitate. Numai că orice sistem, suveranist, extremist sau cum va vrea să se numească când se va instala, tot va avea taxe, legi, poliție sau mai degrabă miliție, facturi și obligații. Iar dacă prin izolare de UE, NATO, instabilitate sau prostie economică încep să dispară investiții și locuri de muncă, nu cei cu bani vor simți primii efectele. Tot oamenii care deja se descurcă greu vor încasa loviturile cele mai mari, în timp ce cei care i-au convins că dușmanul era vecinul, jurnalistul sau partidul celălalt vor găsi întotdeauna o explicație și, cel mai probabil, un dușman nou.
De asta mă uit la imaginile astea cu icoane, cruci, steaguri, amenințări, banane și „Doamne ajută” și mi se pare că am intrat într-un absurd pe care acum câțiva ani l-aș fi considerat imposibil.
Nu pentru că niște oameni îl plac pe Georgescu, pentru că așa a fost și cu Bivolaru sau alții ca el, ci pentru că unii au ajuns să creadă că a-l iubi pe el este aproape o dovadă de credință și patriotism, iar a-l critica este un păcat împotriva țării și chiar a lui Dumnezeu. Și aici cred că este problema adevărată, pentru că Georgescu poate dispărea din politică într-o zi și povestea se termină pentru el, dar dacă rămâne nevoia asta de a găsi un salvator, un ales, un om pe care să-l ridicăm deasupra oricărei întrebări, atunci după el va veni altul.
Și probabil la ce plămădeală avem ca națiune rețeta este tot cu Dumnezeu, cu steagul și cu banana.
