„Nu ai dreptate.”
„Ești naiv.”
„Nu gândești corect.”
„Ești prost.”
„Ești plătit.”
„Soroșistule.”
De aici și până la înjurăturile despre familie nu mai este, de obicei, decât un pas.
Aceasta nu este o discuție constructivă și nici o confruntare de argumente. Chiar și replicile aparent civilizate pot avea același scop: să submineze omul, nu să-i combată ideea. Să-l facă să se simtă inferior și să-i transmită că interlocutorul deține adevărul suprem.
Eu nu vă vând adevărul absolut. Îmi expun părerile. Uneori folosesc ironia, umorul sau o formulă teatrală, dar asta nu înseamnă că pretind că sunt infailibil.
Paradoxal, mulți dintre cei care mă contrazic par mult mai convinși decât mine că dețin adevărul. Iar certitudinea aceasta poate fi mai periculoasă decât o opinie greșită, dar prezentată ca atare.
Românul și imposibilitatea de a fi complet de acord
Este aproape imposibil să-i schimbi părerea unui român.
Chiar și atunci când suntem pe aceeași lungime de undă, simțim nevoia să adăugăm ceva în contradictoriu. Nu cumva să pară că suntem complet de acord. Ar fi suspect.
Dacă vrem însă o conversație civilizată, putem începe simplu:
„Părerea mea este…”
„Eu cred că…”
„Eu am ajuns la concluzia că…”
Nu începem prin a decreta că celălalt este prost, naiv sau vândut. Iar dacă ajungem la injurii, discuția s-a încheiat înainte să înceapă.
Uneori, diferența dintre două tabere este doar de vocabular. Unii înjură direct, alții folosesc cuvinte mai elegante. Intenția rămâne aceeași: atacarea omului în locul ideii.
Armatele din comentarii
Din comentariile pe care le primesc pe această pagină am observat că o mare parte dintre cei care înjură, amenință sau răspund prin batjocură se revendică din zona suveranistă.
Problema nu este existența curentului suveranist sau georgist. Într-o societate democratică pot exista opinii și orientări politice diferite.
Problema este partea sa cea mai vizibilă și mai vocală: oamenii care transformă orice argument într-o ocazie pentru insultă.
Călin Georgescu evită, de obicei, limbajul direct conflictual. Își construiește imaginea unui om solemn, calm și superior. Din când în când însă mai scapă câte un „păduchi”, câte un „șobolan” sau alte apelative care lasă să se vadă ce se află dincolo de această imagine atent controlată.
George Simion, în schimb, și-a construit frecvent discursul în jurul conflictului, furiei și urii.
Iar ura atrage oamenii care caută ținte, nu argumente.
Nici Georgescu, nici Simion nu și-au condamnat serios susținătorii care înjură și amenință. Ar fi putut să le spună limpede:
„Nu mai înjurați.”
„Nu mai amenințați.”
„Nu mai intrați peste oameni cu aceleași batjocuri reciclate.”
De ce nu o fac?
Probabil pentru că acești oameni reprezintă electoratul lor cel mai activ. Sunt armata din comentarii — o armată care nu cere argumente, ci ținte.
Asta nu înseamnă că toți suveraniștii sunt mitocani. Există, fără îndoială, și oameni cu bun-simț care nu au înjurat, nu au amenințat și nu au intrat niciodată cu spume la gură într-o secțiune de comentarii.
Doar că, dintre cei care se manifestă public și agresiv, aceste excepții par foarte puține.
Mitocănia cu dicționarul pe masă
Să nu ne oprim însă la suveraniști.
Există și electoratul care se consideră elevat, educat și inteligent: votanți USR, susținători ai lui Nicușor Dan sau oameni care acum se declară profund dezamăgiți.
Atunci când începi o conversație cu „nu ai dreptate”, „ești naiv” sau „nu înțelegi”, fără să discuți argumentul celuilalt, nu ești neapărat mai presus decât suveranistul pe care îl disprețuiești.
Poate că nu înjuri la fel de murdar. Poate că folosești un vocabular mai sofisticat. Dar tot omul îl ataci, nu ideea.
Mai mult, prin acest comportament contribui la dezvoltarea fenomenului pe care pretinzi că îl combați. Îl confirmi pe mitocan și îi demonstrezi că „ceilalți” procedează exact la fel, doar cu dicționarul pe masă.
Nu confundați acordul cu adevărul
Faptul că unii îmi dau dreptate înseamnă, de cele mai multe ori, că gândim asemănător. Nu înseamnă automat că eu am dreptate.
Nu vă cer să credeți fără verificare ceea ce scriu. Dimpotrivă.
În aproape fiecare postare încerc să prezint faptele așa cum s-au petrecut, chiar dacă adaug umor, ironie sau o interpretare personală. Încerc să nu inventez scenarii de tipul:
„Acela este sigur aurist.”
„Acela este sigur pesedist.”
„Acela lucrează pentru cineva.”
Dacă omul nu a spus asta și nu există dovezi, nu avem de unde să știm.
Atunci când o persoană declară ceva, trebuie să acceptăm, pentru început, că aceea este poziția sa. Până la proba contrarie.
În cazul politicienilor, proba contrarie apare atunci când propriile declarații sunt demontate de fapte. Când cineva spune un lucru, dar ulterior votează, recunoaște sau face contrariul, trebuie să explice de ce.
În lipsa unei explicații, rămâne un vânzător de marketing și, în termeni mai simpli, un mincinos.
Politica poate fi verificată
Politica ar trebui privită mult mai simplu:
- declarații;
- voturi;
- legi;
- hotărâri;
- decrete;
- efecte.
Atât.
Nouă însă ne place să inventăm scenarii. Scenariul este mai spectaculos decât documentul, mai comod decât verificarea unui vot și mai ușor de distribuit decât realitatea.
Cineva lansează o poveste. Povestea este repetată de suficiente ori. În cele din urmă, devine „adevăr” pentru una dintre tabere.
Iar dacă cineva prezintă faptele în locul scenariului, este declarat imediat prost, naiv, plătit, soroșist sau membru al taberei adverse.
Poate că sunt toate acestea.
Dar, înainte să mă înjurați, verificați cine a declarat, cine a semnat, cine a votat și ce efecte au urmat.
Întrebați-vă dacă adevărul vostru este susținut de fapte sau doar de un scenariu suficient de credibil.
Părerile noastre pot fi diferite și le putem exprima cu bun-simț. Adevărul însă este, de cele mai multe ori, mai simplu decât poveștile construite în jurul lui — și nu vine într-o versiune separată pentru fiecare tabără.
